Despre integrarea parintilor in mediul scolar. Pardon, trebuia sa fie integrarea copiilor
Pasul de la grădiniță la școală e unul uriaș, de natură să bulverseze total întreg ecosistemul copilului. Mutarea ultimei faze din preșcolaritate direct în mediul școlar prin clasa zero este o idee pur și simplu nefericită. Sunt încă prea mici pentru ce îi așteaptă acolo, iar părinții sunt total defazați. Pentru a completa acest tacâm trist care-i este oferit copilului, părinții țin să mărească miza: transformă integrarea copiilor în noul mediu școlar în propria lor integrare. Această piesă de teatru nu este despre cei care ar trebui inițiați, ci despre ei, despre părinți. Să nu uitați faptul că atunci când vorbim despre sistemul de educație din România, părinții sunt parte integrantă și extrem de activă. Așa trebuie să vedem lucrurile.
Așadar, totul pare să fie despre părinți, despre ce decid ei pentru copii, ce-și doresc ei, ce-și propun și, mai ales, ce activități le programează sărăcuților care ajung rupți de oboseală seara acasă, uitând să facă, de multe ori, ceea ce le e destinat la o asemenea vârstă: să se joace. Notă: vorbim de copii de 5–6 ani.
Au loc discuții, reale și virtuale. Au loc dezbateri, părinții își scriu haotic și psihotic dorințele în privința copiilor. E o formă de egocentrism transpus prin care copilul devine nu centrul de interes, ci centrul de disputat și discutat. Prin el, părintele proiectează sau se proiectează în miezul problemelor. Haosul în care este plasat cel mic este completat prin două concepte complet denaturate și foarte la modă în zilele noastre: activitățile și performanța.
Activitățile
Trecând din mediul preșcolar în cel școlar, deodată, părintele are un moment de trezire în urma căruia îi vine o idee hilară fie de a-i încărca agenda copilului cu tot soiul de activități, fie de a continua la fel de psihotic ceea ce începuse în preșcolaritate: să-i conceapă un program full-time de vreo 12–13 ore zilnic. Trendul așa zice: începând cu primele forme de instituționalizare ale copilului, tu ca părinte ai obligația să-l duci cam peste tot, să facă de toate, să-l ții ocupat până pe la 18–19 seara. Apoi, nu mai ai decât să-i dai să mănânce, eventual, și să-l pui la somn. Gata, caz închis, te-ai achitat de datorie. Jocul nu pare a fi element prioritar. Relaționarea cu propriul copil este un termen obsolet. Activități peste activități. Parol!
Performanța
Este un concept extrem de prost înțeles de părinți. Dacă grădinița însemna un treacă-meargă, e bine și așa până ce-l luam diseară și îl ducem la ceva gimnastică, ei bine, școala se pretează la altceva. Nici nu se dezmeticește bine, săracul copil, că e bombardat din toate părțile de teme, cerințe, cursuri opționale care mai de care și tot tacâmul. Aici, principalii lui susținători, părinții, se dau într-un mod ciudat deoparte, asimilând complet confuz pentru el ce anume înseamnă performanța. Se uită aspectul esențial: suntem la vârsta la care copilul se joacă, trăiește în și prin joc, are încă imaginația la cote foarte înalte. Ce fac părinții? Am întâlnit cazuri recente, și nu puține, în care părintele încurajează tocmai plafonarea tărâmului magic al copilăriei și încurajarea unei pretenții nefondate de…performare. Ce anume înseamnă asta? Vă asigur că nici ei nu o știu. Pur și simplu, dacă școala nu o cere și școala, printr-o minune, ar fi mai relaxată și axată pe emoțiile sau trăirile copiilor la vârsta asta, părinții sunt cei care vor insista cu treburi gen: trebuie să facem asta și aia. Cum rămâne cu fericirea, cu jocul și cu ce-și doresc ei?
Du-te acolo, nu știu unde
Și adu-mi aia, nu știu ce!
Doar, du-te!! Vom vorbi și despre emoții, pe data viitoare.
